Prisa.md - promovarea schimbarilor democratice si calitative in Republica Moldova

Home »» PRISA • PREZENTARE GENERALA »» Activitatile »» Masa Rotunda »» Prezentari »» Xenofon Ulianovschi

MASĂ ROTUNDĂ INTERNAŢIONALĂ

Reforma sistemului de justiţie în Republica Moldova. Standarde europene şi realităţi naţionale

15 Jun 2009, Chisinau

Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, stipulează că «Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a perso­nalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate» (art.  1 alin. (3)).

Termenul «stat», în sens politico-juridic, desemnează organizarea politica de pe un anumit teritoriu, formată din totalitatea organelor de stat. într-un cuvînt, «statul» este ceea ce în limbajul juridic se redă prin sintagma «putere politica». Termenii «aparat de stat» şi «mecanism de stat» vizează aceeaşi extensiune la care trimite terme­nul «de stat» în accepţiunea politico-juridică sus-numită.

Statul de drept este o formă ideală de organizare statală în care este asigurată supremaţia legii, chiar şi asupra organelor legiuitoare, şi în care toate subiectele de drept, inclusiv factorii politici, se subordonează legii.

Statul de drept este o noţiune ce include «domnia legii», care este adoptată de un Parlament reprezentativ ce exprimă voinţa suverană a naţiunii. Conform teoriei statului de drept, statul de drept constituie unitatea unui sistem de norme juridice, personificarea ordinii de drept, inclusiv a ordinii constituţionale.

Sistemul judiciar, ca ansamblu al structurilor care contribuie la înfăptuirea actului de justiţie, în orice stat democratic reprezintă o componentă esenţială a civilizaţiei şi progresului social.

Fără justiţie nu poate exista o veritabilă şi eficientă democraţie. Anume justiţia este cea care veghează la apărarea valorilor sociale recunoscute într-o societate democratică, la promovarea şi apărarea drepturilor fundamentale ale omului. Justiţia este, prin urmare, unul din elementele esenţiale ale statului de drept şi ale consolidării lui.

Prin reforma sistemului judiciar, implementată la 12 iunie 2003, odată cu adoptarea noilor Coduri, s-a reuşit optimizarea organizării judecătoreşti, însă restructurarea sistemului judiciar în Republica Moldova constituie o operă departe de a fi încheiată, căutările în acest domeniu continuând în lumina imperativelor impuse de perspectiva integrării Republicii Moldova în structurile democratice europene.

A. Unul din factorii cheie, primordiali ai independenţei justiţiei, constituie independenţa administrării justiţiei.

În acest context se reliefează necesitatea instituirii pe lângă Consiliul Superior al Magistraturii a Departamentului administrării judecătoreşti.

Astfel, necesitatea ca Departamentul administrării judecătoreşti să activeze pe lângă Consiliul Superior al Magistraturii, care este organul de autoadministrare judecătorească, derivă din principiul separării celor 3 puteri în stat - legislativă, executivă şi judecătorească. în acest sens, aş dori să precizez că necesitatea creării Departamentului administrării judecătoreşti a fost prevăzută la nivel naţional prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 28 decembrie 2005. Mai mult decât atât, această necesitate rezultă şi din instrumentele internaţionale ce se referă la principiile fundamentale privind independenţa puterii judecătoreşti; independenţa, eficienţa şi rolul judecătorului, de asemenea, din recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, ce se referă nemijlocit la funcţionarea instituţiilor democratice din Moldova, şi anume, Recomandarea nr.1468 (2005) şi Rezoluţia nr.1721 (2005).

După cum s-a menţionat în analiza primului proiect de lege cu privire la Departamentul administrării judecătoreşti, efectuată sub egida Biroului de cercetări în domeniul supremaţiei legi din cadrul Iniţiativei Juridice pentru Europa Centrală şi Eurasia, „...încălcarea tradiţiei prin exercitarea iniţiativei legislative pentru a transfera acele responsabilităţi administrative şi manageriale de la Ministerul Justiţiei la puterea judecătorească, reflectă angajamentul de a stabili o putere judecătorească puternică şi independentă. Autorităţile Republicii Moldova urmează a fi apreciate pentru întreprinderea primului pas spre acest angajament care a luat forma proiectului acestei legi".

Necesită a fi materializate şi principiile de bază asupra independenţei judiciarului, adoptate la cel de-al 7-lea Congres ONU de la Milano (1985), care stipulează expres că este de datoria fiecărui stat-membru să asigure resursele adecvate pentru a permite judiciarului să-şi îndeplinească în mod corespunzător funcţiile.

Pentru realizarea unei autonomii reale, instanţele judecătoreşti trebuie să beneficieze de structuri organizatorice şi funcţionale, inclusiv de organe proprii de conducere administrativă, precum şi de un buget distinct, pentru a nu depinde în nici un fel de celelalte autorităţi ale statului de drept.

Este semnificativ următorul citat după un justiţiar venezuelean Vicencio Baez Finol: „O justiţie bună este costisitoare pentru o Republică săracă, dar îi dă acesteia mai multă strălucire, mai multă grandoare şi importanţă, mai mult prestigiu, iar o corectă administrare a dreptăţii îi conferă mai multă ordine, mai multă cultură şi mai multă demnitate vieţii umane decât oricare altă acţiune de civilizaţie materială". Relevant este şi citatul după I. Leş: „Doar printr-o autonomie efectivă se poate promova forţa dreptului şi înlătura tendinţele de ignorare şi de subminare a statului de drept".

Pe continentul european, în mod tradiţional, misiunea de a coordona funcţionarea justiţiei a aparţinut Ministerului Justiţiei, competent să administreze resursele umane şi materiale ale instanţelor judecătoreşti.

În ultima perioadă, acest sistem „extern" de soluţionare a problemelor importante ale justiţiei, ce se efectua în afara sistemului judiciar, a fost înlocuit cu sistemul „instituţionalizat", prin care aceste atribuţii au fost conferite unor autorităţi reprezentative ale magi­straţilor, independente de puterile legislativă şi judecătorească. Prin caracterul reprezentativ şi independenţa lor în raport cu celelalte organe ale statului, acest model apare ca fiind mai bine adaptat exigenţelor funcţionării justiţiei într-o societate democratică. Astfel, în majoritatea ţârilor europene, precum şi de pe alte continente s-au format Consilii pentru administrarea justiţiei (ex: SUA - în anul 1948, iar în Irlanda - în 1998, Danemarca - în 1999). în Europa, practica formării consiliilor respective, precum şi esenţa, atribuţiile şi echilibrul cu alte organe de stat au determinat cristalizarea a două tipuri de Consilii: nord-european şi sud-european. Cele două modele constituie metode principale pentru îmbunătăţirea calităţii sistemului de administrare a justiţiei.

în cazul modelului sud-european, ameliorarea calităţii se realizează, în primul rând, prin intermediul responsabilităţii judiciarului pentru calitate şi se orientează asupra persoanei judecă­torului şi a carierei acestuia.

În asemenea ţări ca Franţa şi Italia, accentul atribuţiilor Consiliului este plasat prioritar pe recrutarea, instruirea, evaluarea, numirea, promovarea şi amplasarea persoanei judecătorului pe perioada carierei sale, calitatea administrării justiţiei este monitorizată prin promovarea şi exercitarea controlului asupra calităţii judecătorului independent. Acest control se efectuează de către înşişi judecătorii.

În cadrul aceluiaşi sistem există posibilitatea nu numai de a promova judecătorii, dar şi de a-i sancţiona în mod disciplinar.

în promovarea şi monitorizarea calităţii administrării justiţiei, în cadrul ţărilor care funcţionează după modelul nord-european, prioritate are nu atât controlul asupra judecătorilor, cât mai ales sfera materială şi administrativă.

Prin intermediul Consiliilor judiciare se acordă atenţie permanentă organizării judiciare, fără influenţa denaturată a Guvernului. Fiind capabile de a-şi asigura în mod direct necesităţile materiale, suportul logistic necesar şi existenţa unui centru infor­maţional, Consiliile create după modelul nord-european încearcă să atingă cea mai înaltă calitate posibilă a serviciilor judiciare, prin intermediul unui management efectiv şi al unei administrări eficiente. Eficienţa sporită a serviciilor judiciare ameliorează calitatea şi finalitatea actului de înfăp­tuire a justiţiei.

Experienţa altor state sub aspectul sistemului administrării naţionale a justiţiei nu poate fi supusă unui transfer direct în cadrul sistemului naţional al unei ţări, pentru că fiecare Consiliu este unic în felul său şi de aceea această instituţie nu poate fi privită în afara contextului naţional, ce cuprinde toate realităţile sociale, economice, juridice etc. din această ţară.

Ţinând cont de angajamentele internaţionale asumate de ţara noastră, inclusiv semnarea Planului de acţiuni Republica Moldova - Uniunea Europeană (un compartiment al acestui plan fiind consacrat reformei judiciare şi edificării unui sistem judiciar independent şi imparţial), se impun în mod imperios o serie de modificări structural-funcţionale în administrarea justiţiei şi a instanţelor judecătoreşti din Republica Moldova. Lipsa unui centru unic de administrare a justiţiei a fost semnalată, în repetate rânduri, la conferinţele naţionale şi internaţionale de specialitate.

La moment, atribuţiile de administrare şi organizare a justiţiei în Republica Moldova sunt împărţite între CSM şi Ministerul Justiţiei, dar cu toate că aceste atribuţii nu ar trebui împărţite, ci exercitate de către un singur organ.

Astfel, Prin Hotărârea Guvernului R. Moldova nr. 670 din 15 iunie 2007 Cu privire la crearea Departamentului de administrare judecătorească, a fost format acest   Departament ca instituţie publică, subordonată Ministerului Justiţiei

B. În acest sens, unul dintre factorii determinanţi în asigurarea independenţei justiţiei îl constituie asigurarea financiară a activităţii acesteia.

Prin urmare, se impune necesitatea implementării unui sistem independent de finanţare a justiţiei, sistem care trebuie să se bazeze pe un şir de principii, cum ar fi: consolidarea rolului instanţelor judecătoreşti în procesul elaborării bugetului justiţiei; existenţa unui cadru legal, distinct de cel prevăzut în Legea procesului bugetar, privind elaborarea bugetului justiţiei; raportarea cheltuielilor pentru justiţie la bugetul de stat consolidat etc.

E de menţionat faptul că, potrivit standardelor europene, finanţarea justiţiei trebuie să fie efectuată independent de posibilităţile bugetului de stat, ceea ce înseamnă că trebuie păstrat intact volumul cheltuielilor pentru justiţie raportate la bugetul de stat consolidat.

Asigurarea materială şi financiară a instanţelor judecătoreşti

Potrivit prevederilor Legii privind organizarea judecătorească, soluţionarea problemelor organizatorice este pusă atât pe seama Consiliului Superior al Magistraturii (art.21, 22 şi 24), cât şi pe seama Ministerului Justiţiei (articolele 23, 45, 50 şi 55).

Consiliul Superior al Magistraturii, în aspect organizatoric, are competenţa de a propune spre aprobare Parlamentului localităţile de reşedinţă, circumscripţia instanţelor judecătoreşti şi numărul lor, precum şi numărul judecătorilor din judecătorii şi curţile de apel (art.21), mijloacele financiare (proiectele bugetelor) necesare bunei funcţionări a instanţelor judecătoreşti, care nu pot fi micşo­rate fără acordul Consiliului Superior al Magistraturii şi necesită să fie alocate în mod regulat (art.22), totodată, prin Consiliul Superior al Magistraturii se efectuează administrarea judecăto­rească (art.24). Ministerului Justiţiei îi revine atât asigurarea organizatorică, materială şi financiară a curţilor de apel şi judecătoriilor (art.23), cât şi formarea aparatului instanţelor judecătoreşti (art.45), prelucrarea informaţiei statistice (art.54), precum şi controlul acestor activităţi (art.55).

Potrivit prevederilor art.4 din Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, Ministrul Justiţiei, care este membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii, este obliga să prezinte Consiliului Superior al Magistraturii informaţia despre asigurarea organizatorică, materială şi finan­ciară a instanţelor judecătoreşti.

Astfel, credem că asigurarea materială şi socială a judecătorilor, precum şi asigurarea tehnico-materială corespunzătoare a activităţii lor, fiind un fapt notoriu, nu necesită a fi argumentată.

C. Independenţa judiciarului se reliefează şi prin necesitatea întreprinderii unor măsuri de ordin legislativ în scopul asigurării în practică a principiului fundamental privind accesul la justiţie, precum şi a principiului privind asigurarea accesului la informaţie şi a transparenţei activităţii de judecată.

D. Latura obiectivă a independenţei puterii judecătoreşti

1.  La 22 iulie 2005, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr.174-XVI pentru modificarea unor acte legislative. Această lege a modificat Legea privind organizarea judecă­torească, Legea cu privire la statutul judecătorului, Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie şi Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii în aşa fel încât aceste legi, actualmente, au un grad sporit de asigurare a independenţei judecătoreşti. Până la modificarea legilor enunţate, lista recomandărilor urma să fie mult mai extinsă.

Cu părere de rău, activitatea Consiliului Superior al Magistraturii are şi unele prevederi legale, care, în opinia mea, nu duce la întărirea independenţei justiţiei:

Astfel, fiecare membru al Consiliului Superior al Magistraturii poate intenta procedura disciplinară în privinţa judecătorilor.

În unele cazuri, aceasta poate lua forma unei imixtiuni în exercitarea justiţiei şi o atentare la independenţa ei în libertatea de a decide în cauzele concrete!

Un exemplu vag, poate servi Dispoziţia privind intentarea procedurii disciplinare în privinţa judecătorilor Curţii de Apel Chişinău …

E. Un alt moment ce punea sub îndoială imparţialitatea justiţiei şi independenţa ei, era modul de înregistrare şi repartizare a dosarelor în instanţele judecătoreşti

Până în a. 2003, modul de înregistrare şi repartizare a dosarelor în instanţele judecătoreşti diferă de la o instanţă la alta. Preşedintele instanţei de judecată putea, în orice moment, să repartizeze unor judecători anumite dosare, fără a respecta anumite reguli şi fără a da explicaţii.

Pentru a exclude orice abuzuri în acest sens, era necesar să se stabilească nişte reguli rigide în domeniul repartizării dosarelor şi fiecare derogare de la regulile respective să fie motivată de către preşedinte sau vice preşedinte.

Începând cu a. 2003, odată cu adoptarea Noului Cod de procedură penală, conform art. 344 al acestui Cod, Cauza parvenită în instanţa, în termen de pînă la 3 zile, se repartizează judecătorului sau, după caz, completului de judecată de către preşedintele sau vicepreşedintele instanţei, prin rezoluţie, conform modului stabilit la începutul anului, prin repartizarea numerelor dosarelor judecătorilor, în ordinea alfabetică a numelor acestora. Derogarea de la această ordine poate avea loc numai în cazul dereglării grave a sănătăţii judecătorului, căruia îi revine numărul respectiv al dosarului, sau în cazurile legate de alte temeiuri justificate care urmează să fie argumentate în încheierea de transmitere a cauzei altui judecător. Concomitent cu repartizarea cauzei completului de judecată, preşedintele sau vicepreşedintele instanţei dispune care din judecătorii completului va prezida şedinţa de judecată.

În prezent, în Curtea de Apel Chişinău se introduce sistemul computerizat de repartizare a dosarelor penale şi civile.

F. Un alt criteriu al independenţei justiţiei este poziţia statorniciei judecătorului:

Conform art. 116 al Constituţiei, (1) Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii.

(2) Judecătorii instanţelor judecătoreşti se numesc în funcţie de Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii. Judecătorii care au susţinut concursul sînt numiţi în funcţie pentru prima dată pe un termen de 5 ani. După expirarea termenului de 5 ani, judecătorii vor fi numiţi în funcţie pînă la atingerea plafonului de vîrstă, stabilit în condiţiile legii.

(5) Promovarea şi transferarea judecătorilor se fac numai cu acordul acestora.

(6) Sancţionarea judecătorilor se face în conformitate cu legea.

(7) Funcţia de judecător este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcţii retribuite, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice.

Este indiscutabil că termenul de încercare de 5 ani pentru judecătorii începători este destul de mare. De asemenea, este indiscutabil că pe parcursul termenului de încercare judecătorul are un grad diminuat de independenţă.

În cadrul acestor contradicţii, considerăm că termenul de încercare de 5 ani este foarte mare şi că reducerea lui la 3 ani este posibilă şi necesară. Or, în trei ani calităţile profesionale ale judecătorului se developează suficient pentru a decide dacă el poate sau nu să rămână în funcţia de judecător. Aşadar, această modificare ar duce la reducerea termenului de încercare şi a perioadei de independenţă relativă a judecătorului.

G. Responsabilitatea judecătorilor pentru hotărârile pronunţate.

Cea mai controversată şi discutată este problema responsabilizării judecătorilor pentru hotărârile pronunţate. Pledăm pentru crearea unui institut de responsabilizare a judecătorilor, dar nu în sensul în care această problemă este abordată în societate. în primul rând, nu poate fi vorba despre responsabilitatea materială automată a judecătorilor în cazul în care hotărârile lor au generat condamnarea Moldovei de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Considerăm că fiecare caz de condamnare a Moldovei de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului urmează a fi examinat individual, cu stabilirea circumstanţelor care au dus la condamnarea statului şi, în funcţie de concluzii, să fie stabilit gradul de responsabilitate (disciplinară) a judecătorului.

De altfel, responsabilitatea materială a judecătorului poate să intervină numai în cazul în care acesta este tras la răspundere penală, pentru o infracţiune (abuz sau exces de putere sau de serviciu).

Răspunderea patrimonială

Imunitatea judecătorului de chemare în judecată pe acţiunile civile

Unul din principiile de bază ale răspunderii civile este că orice prejudiciu trebuie reparat. I Statul urmează să repare în toate cazurile prejudiciul cauzat prin erori judiciare în condiţiile Legii nr.1545-XIII privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de \ urmărire penală, ale procuraturii şi instanţelor judecătoreşti. Statul, în anumite condiţii, poate în ordine de regres să pretindă de la judecător compensarea sumelor plătite persoanei vătămate cu titlu de reparaţii. Conform art.1415 al. 2 din Codul civil, răspunderea materială a judecătorului pentru acţiuni ilicite poate surveni doar faţă de stat şi în ordine de regres, în cazul în care vinovăţia acestuia este stabilită într-o sentinţă definitivă de condamnare.

Consider că în cele două compartimente, indicate mai sus, trebuie să se identifice şi să fie expus clar unul din principiile de bază ale independenţei judiciarului, adoptate de către Consiliul Europei şi ONU, cum ar fi: "Imunitatea judecătorilor de chemare în judecată".

Acest principiu trebuie să fie garantat prin următoarele:

Independenţa justiţiei (instanţelor judecătoreşti) trebuie să fie întărită prin garantarea imunităţii judecătorilor de acţiunile de chemare în judecată.

Conform art. 116 al Constituţiei Republicii Moldova din 1994 cu privire la statutul judecătorilor:

(1) Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii.

(6) Sancţionarea judecătorilor se face în conformitate cu legea.

Judecătorul nu poate fi tras la răspundere (înţelege civilă, materială... /nota autorului) pentru opinia sa exprimată în înfăptuirea justiţiei şi pentru hotărârea pronunţată, dacă nu va fi stabilită, prin sentinţă definitivă, vinovăţia lui de abuz criminal (art.19 alin.2 al Legii cu privire la statutul judecătorului nr.544 din 20.07.95 - (Inviolabilitatea judecătorului).

Astfel, acţiunile civile faţă de judecători, înaintate în instanţele de judecată în legătură cu repararea daunelor materiale şi morale provocate în legătură cu opinia judecătorului exprimată în înfăptuirea justiţiei şi pentru hotărârea pronunţată, pot fi admise doar în cazurile în care va fi stabilită, prin sentinţă definitivă, vinovăţia lui de abuz criminal.

Din aceste considerente, considerăm neconstituţionale prevederile art.17 alin. 1 al Legii nr.353-XV din 28.11.2004 Cu privire la agentul guvernamental conform căruia Statul are drept de regres împotriva persoanelor a căror activitate, din intenţie sau din culpă gravă, a constituit temei pentru adoptarea hotărârii privind plata obligatorie a sumelor stabilite prin hotărâre a Curţii Europene pentru Drepturile Omului sau prin acord de soluţionare pe cale amiabilă a cauzei.

Considerăm că art.17 al Legii menţionate nu ţine cont de prevederile constituţionale privind inviolabilitatea judecătorului şi ar trebui să conţină un alineat nou, care ar concretiza că judecătorul poate fi tras la răspundere materială privind repararea daunei materiale în legătură cu plata obligatorie a sumelor stabilite prin hotărârea Curţii sau prin acord de soluţionare pe cale amiabilă a cauzei doar în cazul în care se va stabili, prin sentinţă definitivă, vinovăţia lui de abuz criminal, pentru opinia sa exprimată în înfăptuirea justiţiei şi pentru hotărârea pronunţată. (în Legea indicată

Imunitatea judecătorului de chemare în judecată pe acţiunile civile este garantată şi de documentele internaţionale cu privire la independenţa judecătorului, cum ar fi: Principiile fundamentale referitoare la independenţa magistraturii elaborate de ONU în 1985, în special art.16, secţiunea "Secretul profesional şi imunitatea judecătorului", conform căruia, judecătorii trebuie, în baza legislaţiilor naţionale, să fie asiguraţi cu imunitatea personală de acţiunile de chemare în judecată pe acţiunile civile cu privire la dauna materială, acţiunile ilegale sau neajunsurile în executarea atribuţiilor lor de serviciu. Aceasta nu exclude răspunderea disciplinară a judecătorilor şi, de asemenea, dreptul cetăţenilor de atacare a hotărârilor judecătoreşti şi dreptul la compensare din partea statului.

2. Independenţa subiectivă a judecătorului

Imparţialitatea subiectivă a judecătorului reiese din însuşirile individuale, personale ale acestuia şi este unul din elementele care determină comportamentul judecătorului pe parcursul examinării dosarului. Credem că imparţialitatea subiectivă a judecătorului poate fi consolidată prin completarea procesului de selectare a judecătorilor cu proceduri de testare psihologică şi psihiatrică a candidaţilor, prin instruirea continuă a judecătorului, evaluarea periodică a performanţei individuale a acestuia şi a întregului corp judecătoresc, înlăturarea efectelor de influenţă asupra sistemului judecătoresc şi nu în ultimul rând asigurarea materială a corpului judecătoresc.

2. Criteriile actuale de selectare a judecătorilor nu permit aprecierea obiectivă a trăsăturilor personale, psihologice ale candidatului la funcţia de judecător. în lipsa unor criterii obiective, verificarea corespunderii individuale pentru profesia de judecător este lăsată la aprecierea discreţionară a Comisiei de evaluare a candidaţilor. Testarea psihologică a candidaţilor în baza unor proceduri clare, aşa cum sunt testate cunoştinţele legale ale candidatului, ar fi un pas înainte pentru verificarea calităţilor personale ale acestuia şi avansarea pe făgaşul asigurării independenţei subiective a judecătorului.

Monitorizarea şi evaluarea performanţei individuale a judecătorului este procedura care contribuie la identificarea necesităţilor de instruire a fiecărui judecător, a lipsurilor din educaţia lui, care ar putea avea un impact negativ şi asupra independenţei subiective a acestuia.

Monitorizarea şi evaluarea performanţei individuale a judecătorului a apărut în Europa datorită creşterii, în ultimii ani, a volumului de lucru al judecătorilor şi este puţin aplicată în ţara noastră în forma chestio­narelor. Mecanismele de evaluare a performanţei individuale a judecătorului sunt considerate a fi, de asemenea, sistemul de plângeri individuale şi căile de atac.

Practica statelor-membre ale Uniunii Europene a arătat că evaluarea în sine a judecătorului ar trebui să fie mai degrabă parte a unui training decât o procedură extraordinară sau componentă a unui mecanism disciplinar. Judecătorul trebuie să aibă dreptul să participe la procedura de eva­luare şi să se autoevalueze, astfel încât el să vadă în aceasta o oportunitate de a îmbunătăţi activi­tatea lui şi să dorească să participe la această evaluare.

5. Anterior adoptării Constituţiei Republicii Moldova nu exista o reglementare clară despre separarea în stat între puterea judecătorească şi cea executivă şi nu exista o cultură a indepen­denţei subiective a judecătorului. Statutul judecătorului şi rolul său în societate era diminuat prin amestecul executivului în sfera judiciarului. De aceea, crearea unui caracter special al responsa­bilităţilor şi competenţelor judecătorului prin prisma independenţei lui - norme şi idealuri morale caracteristice unui grup profesional - este esenţială astăzi pentru consolidarea independenţei şi imparţialităţii judecătorului. Aceasta va fi important şi pentru conştientizarea de către societate în ansamblu a statutului independent şi a rolului judecătorului.

Recomandări:

1.   Desfăşurarea testării psihologice şi psihiatrice a candidaţilor la funcţia de judecător pentru aprecierea obiectivă a corespunderii lor individuale la această funcţie.

2.   Perfecţionarea judecătorilor prin intermediul unor cursuri (cicluri de lecţii) referitor la elementele de bază ale sistemului democratic de guvernare, importanţa eticii judecătorului şi formarea abilităţilor practice de utilizare a acestor cunoştinţe; orientarea judecătorilor spre testarea capacităţii de interpretare şi aplicare a legii şi verificarea raţionalităţii logice a judecătorilor.

3.   Monitorizarea şi evaluarea performanţei individuale a judecătorului, ceea ce este o opor­tunitate de a îmbunătăţi activitatea lui.

4.   Diminuarea efectelor de influenţă asupra sistemului judecătoresc prin crearea unui specific al responsabilităţilor şi competenţelor judecătorului ~ norme şi idealuri morale caracteristice acestui grup profesional.

H  Colaborarea autorităţii judecătoreşti cu celelalte puteri.

în sistemul puterilor în stat, puterii judecătoreşti îi revine o serie de atribuţii esenţiale în garantarea bunei funcţionări a tuturor mecanismelor statale, inclusiv a respectării drepturilor şi li­bertăţilor persoanei. Acţionând ca un factor de echilibru între puterea legislativă şi cea executivă, puterea judecătorească este chemată să repare orice eventuale disfuncţionalităţi în sistemul sepa­raţiei puterilor, să permită prin mijloacele sale specifice repararea unor nedreptăţi, eliminarea oricăror abateri nedorite de putere, garantând supremaţia legii şi contribuind la crearea unei ima­gini cu adevărat convingătoare cu privire la valorile democraţiei.

Puterea judecătorească are un rol deosebit în garantarea instituţiilor statului de drept în promovarea drepturilor şi libertăţilor şi evitarea abuzului de putere.

Articolul 6 din Constituţie prevede expres separaţia puterilor în stat şi colaborarea acestora în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei.

Colaborarea puterilor urmează a fi examinată sub aspectul interferenţei care se manifestă prin anumite implicaţii reciproce în sfera de activitate.

• Referitor la colaborarea dintre puterea legislativă şi cea judecătorească se reţin următoarele:

a. Parlamentul elaborează cadrul legal de organizare şi funcţionare a sistemului judecătoresc în stat

-  numeşte în funcţie preşedintele şi judecătorii Curţii Supreme de Justiţie la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii;

- alege 2 magistraţi din rândul profesorilor în Consiliul Superior al Magistraturii;

b. în cadrul exercitării actului de justiţie, sistemul judecătoresc ridică excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi legale, care pot fi supuse controlului constituţionalităţii de către Curtea Constituţională

- recunoaşte ca fiind neconstituţionale acele prevederi legale care nu pot fi supuse controlului constituţionalităţii de către Curtea Constituţională şi informează Parlamentul despre aceste cazuri pentru a fi luate măsurile respective;

-  aplică direct prevederile tratatelor internaţionale care reglementează drepturile şi libertăţile omului în cazul în care prevederile legale naţionale contravin prevederilor tratatelor internaţionale sau cadrul legal naţional nu reglementează asemenea drepturi sau libertăţi şi despre neconcordanţa între prevederile legale naţionale şi cele internaţionale informează Parlamentul pentru a exclude aceste neconcordanţe;

- verifică legalitatea actelor administrative emise de Parlament;

-  în cadrul generalizării practicii judecătoreşti se evidenţiază neconcordanţele dintre preve­derile legii şi omisiunile în lege, elaborează proiecte de legi asupra acestor omisiuni şi necon­cordanţe şi le prezintă Parlamentului.

• Referitor la colaborarea dintre puterile executivă şi judecătorească, aceasta se manifestă prin:

Atribuţiile executivului."

-   Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, numeşte în funcţie judecătorii, preşedinţii şi vicepreşedinţii judecătoriilor şi ale Curţilor de apel şi îi transferă, promovează sau, după caz, îi eliberează din aceste funcţii;

- executivul efectuează asigurarea organizatorică, materială şi financiară din bugetul de stat a judecătoriilor şi a curţilor de apel cu respectarea strictă a principiului independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii;

- Guvernul asigură instanţele judecătoreşti prin intermediul autorităţilor administraţiei publice locale cu localuri, mijloace de transport şi cu alte dotări necesare;

- asigură executarea hotărârilor judecătoreşti.

Recomandări:

Pentru asigurarea independenţei justiţiei şi eficientizarea procesului de cooperare a puterilor în stat se propun următoarele recomandări:

1. Excluderea oricărei posibilităţi de a influenţa sub orice formă independenţa sistemului judiciar din partea legislativului şi executivului, inclusiv prin diverse adresări ale exponenţilor acestora pe cauze concrete.

2. Pentru a exclude orice imixtiune în actul de justiţie din partea legislativului şi executivului, toate relaţiile exponenţilor acestor două puteri trebuie să fie întreţinute cu Consiliul Superior al Magistraturii, organ de autoadministram judecătorească, şi nu cu o instanţă concretă sau un judecător concret.

3. În scopul excluderii oricărei imixtiuni în actul de justiţie din partea Ministerului Justiţiei, exponent al puterii executive, învestit cu atribuţii de asigurare a activităţii organizatorice, materiale şi financiare a instanţelor judecătoreşti, urmează a fi creat un mecanism eficient, care ar exercita aceste atribuţii, mecanism pe care la moment Ministerul de Justiţie nu-l are şi, deci, activitatea organizatorică a instanţelor nu este la nivelul cuvenit, fapt ce afectează imaginea justiţiei. Un asemenea mecanism ar putea fi creat prin constituirea pe lângă Consiliul Superior al Magistraturii a unui Departament de administrare judiciară, care ar fi executivul organului constituţional de autoadministrare judecătorească şi care ar putea în mod independent să exercite atribuţiile de asigurare a activităţii organizatorice şi materiale a instanţelor judecătoreşti, precum şi controlul executării bugetului instanţelor.

4. Pentru asigurarea transparenţei actului de justiţie şi a activităţii eficiente a instanţelor urmează ca instanţele să fie asigurate cu sedii, astfel ca actul de justiţie să fie efectuat în săli de judecată cu participarea publicului larg şi nu în birourile judecătorilor, după cum este organizată activitatea absolutei majorităţi a judecătorilor din mun. Chişinău, birouri care în multe cazuri au spaţiu sub 10 m2.

5. Conform art.121 al Constituţiei Republicii Moldova, proiectul de buget al sistemului judecătoresc se prezintă de către Consiliul Superior al Magistraturii Parlamentului pentru a fi aprobat şi inclus în Bugetul de Stat, însă, de fapt, proiectul bugetului instanţelor nu se.aprobă direct de Parlament, dar se transmite Guvernului, care în fiecare an reduce substanţial, în multe cazuri nejustificat sumele propuse de Consiliul Superior al Magistraturii şi le introduce în proiectul Bugetului de Stat. Aceasta duce la asigurarea financiară insuficientă a instanţelor judecătoreşti, ceea ce afectează buna organizare a justiţiei şi a efectuării eficiente a actului de justiţie. De altfel, pentru a asigura buna finanţare a justiţiei ar putea fi prevăzut prin lege un anumit procent din bugetul anual, destinat justiţiei.

6. Pentru asigurarea accesului cetăţenilor şi a instanţelor judecătoreşti la Curtea Constituţională urmează a fi elaborat mecanismul de învestire a tuturor instanţelor cu atribuţii de sesizare a Curţii Constituţionale şi a fi elaborată procedura participării cetăţenilor care au iniţiat aceste sesizări.