Prisa.md -

Home »» INFORMATION DESK »» European union|RO| »» Tratatele Integrarii Europene

   1951       Tratatul de la Paris

Tratatul de la Paris (1951), semnat în 18 aprilie 1951 între Belgia, Franţa, Germania de Vest, Italia, Luxembourg şi Olanda a creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (European Coal and Steel Community sau ECSC), care a devenit ulterior parte a Uniunii Europene. Tratatul a expirat în 23 iulie 2002 la exact 50 de ani, după ce intrase în uz.

   1957       Tratatul de la Roma

Tratatul de la Roma se referă la tratatul prin care a fost instituită Comunitatea Economică Europeană (EEC) şi a fost semnat de Franţa, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia şi Luxemburg la 25 martie 1957.

Iniţial, numele complet al tratatului era Tratat de instituire a Comunităţii Economice Europene. Totuşi, Tratatul de la Maastricht l-a amendat eliminând, printre alte lucruri, cuvântul "Economic" atât din numele comunităţii cât şi al tratatului. Din acest motiv tratatul este denumit de cele mai multe ori Tratat de instituire a Comunităţii Europene sau Tratatul CE.

În aceaşi zi a mai fost semnat un tratat care instituia Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA, Euratom) : cele două tratate, împreună cu Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, care a expirat în 2002, au devenit Tratatele de la Roma. Atât Tratatul de la Roma, cât şi Tratatul CEEA au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Tratatul iniţial a fost modificat de către toate tratatele ulterioare; Tratatul de la Nisa a încercat să consolideze toate tratatele într-un singur document, dar Tratatul CE a rămas o secţiune de sine stătătoare în cadrul acestuia.

Deşi intrarea în vigoare în 1993 a Tratatului de instituire a Uniunii Europene a fost un nou pas in direcţia integrării europene, luarea majorităţii deciziilor în cadrul Uniunii se face încă după baza legală a Tratatului CE, care rămâne principală sursă a legislaţiei comunitare.

   1965       Tratatul de fuziune

Tratatul de la Bruxelles sau Tratatul de fuziune, semnat la 8 aprilie 1965, a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Cunoscut şi sub numele de „Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor Europene”, tratatul de la Bruxelles a avut drept obiectiv înfiinţarea unor structuri unice pentru cele 3 Comunităţi Europene: Consiliul de miniştri (organ de decizie) şi Comisia Europeană (organ executiv).

   1992       Tratatul privind Uniunea Europeană

Tratatul privind Uniunea Europeană (numit şi Tratatul de la Maastricht) a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înfiinţarea Comunităţii Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii Europene.

După negocierile din decembrie 1991 de la Maastricht tratatul a fost semnat deja la 7 februarie 1992. Din cauza unor probleme apărute în procesul de ratificare (în Danemarca a fost nevoie de un al II-lea referendum, în Germania s-a înaintat o excepţie de neconstituţionalitate împotriva acordului parlamentar dat tratatului) Tratatul UE a intrat în vigoare de-abia la 1 noiembrie 1993. Tratatul UE este considerat ca o “nouă treaptă pe calea înfăptuirii unei uniuni tot mai strânse a popoarelor Europei”.

Pe lângă o serie de modificări aduse Tratatului CE şi a Tratatului EURATOM acest document este şi actul constitutiv al Uniunii Europene. Acesta a fost un prim pas pe calea adoptării unei Constituţii definitive a UE, care ulterior va înlocui toate tratatele europene.

Uniunea Europeană astfel constituită nu înlocuieşte însă vechile Comunităţi Europene, ci le reuneşte sub un numitor comun, acela al unei noi “politici şi forme de colaborare”. Împreună cu celelalte elemente Comunităţile Europene alcătuiesc cei trei piloni ai Uniunii Europene:

Comunităţile Europene

Colaborarea în politica externă şi de securitate (PESC),

Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală (CPJMP)

Uniunea monetară şi economică

Principalul obiectiv al tratatului este crearea Uniunii Economice şi Monetare în trei etape. Conform tratatului moneda unică europeană urmează să fie introdusă cel mai devreme la 1 ianuarie 1997 şi cel mai târziu la 1 ianuarie 1999. Pentru ca o ţară să participe la Uniunea monetară trebuie să îndeplinească anumite criterii economice (criteriile de convergenţă), prin care trebuie asigurată stabilitatea monezii unice. Criteriile de convergenţă sunt următoarele: politica financiară, nivelul preţurilor, al dobânzilor şi al cursului de schimb. În timp ce criteriul de politică financiară (deficit bugetar < 3% şi gradul de îndatorare < 60% din PIB) este un criteriu permanent, celelalte două au fost valabile numai pentru anul de referinţă 1997.

Odată cu semnarea tratatului s-a pus în mişcare un automatism, conform căruia ţările care îndeplinesc criteriile de convergenţă în urma constatărilor făcute de Consiliul de Miniştri pot participa şi la uniunea monetară. Numai Marea Britanie şi Danemarca şi-au rezervat dreptul de a decide singure dacă vor introduce moneda unică europeană.

Politica externă şi de securitate comună

Vechea Politică Europeană de Colaborare a fost înlocuită prin Tratatul de la Maastricht de Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC). Cu toate că PESC este un pilon al UE, deciziile sunt luate în cele din urmă de statele membre. Pentru cele mai multe din hotărâri este nevoie de aceea de un vot în unanimitate.

Cetăţenia europeană

Nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci o completează. Cetăţenia europeană o deţine orice persoană care are cetăţenia unuia din statele membre ale UE. Aceasta acordă printre altele dreptul de şedere pe întreg teritoriul UE, dreptul de vot pasiv şi activ la alegerile locale precum şi dreptul de a alege deputaţii din Parlamentul European, indiferent de domiciliul avut pe teritoriul UE.

Procesul de democratizare

O altă noutate a tratatului a fost introducerea procedeului codecizional. În felul acesta Parlamentul European are în anumite domenii aceleaşi drepturi ca şi Consiliul de Miniştri. În afară de aceasta s-a hotărât constituirea Comitetului Regiunilor, cu rolul de a asigura reprezentarea adecvată a intereselor tuturor regiunilor europene.

Colaborarea în domeniul politicii interne şi juridice

În tratat s-a hotărât îmbunătăţirea colaborării în domeniul juridic şi al afacerilor interne. Pentru o mai bună coordonare a colaborării poliţieneşti a fost înfiinţat Oficiul European de Poliţie Europol, cu sediul la Haga.

Modificări ulterioare: Tratatul UE a fost ulterior modificat şi completat prin Tratatul de la Amsterdam (1999) şi Tratatul de la Nisa (2003). Astfel, a fost consolidată poziţia Parlamentului European prin perfecţionarea şi extinderea procedeului codecizional.

   1997       Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de şefii de stat şi de guvern ai Uniunii Europene (UE) la 16-17 iulie 1997 şi semnat la 2 octombrie 1997. A intrat în vigoare la 1 mai 1999.

Tratatul de la Amsterdam a amendat Tratatul de la Maastricht, fără însă a-l înlocui. Scopul lui iniţial a fost de a asigura capacitatea de acţiune a UE şi după extinderea spre est. Reformarea profundă a UE a eşuat însă, făcând necesare alte măsuri (vezi Tratatul de la Nisa şi Constituţia Europeană).

Procesul de democratizare

Tratatul a extins drepturile Parlamentului European în sensul coparticipării acestuia la procesul decizional. Procesul codecizional fusese deja specificat în Tratatul de la Maastricht, aducând parlamentul la acelaşi nivel cu Consiliul de Miniştri. Prin Tratatul de la Amsterdam dreptul parlamentului de participare la luarea deciziilor a fost extins în toate domeniile în care Consiliul de Miniştri hotărăşte cu o majoritate calificată. Excepţie face de la această regulă politica agrară – domeniul cel mai costisitor al UE.

Drepturile Parlamentului European au fost extinse şi în procesul de desemnare a membrilor Comisiei Europene: Parlamentul nu numai că trebuie să fie de acord cu numirea membrilor acesteia, ci şi cu numirea preşedintelui comisiei.

Au mai rămas totuşi anumite deficite d.p.d.v. democratic, fiindcă parlamentul – singurul organ la UE ales direct de populaţie – nu are încă nici un drept iniţiativ în elaborarea proiectelor de lege. Acest drept îl are în continuare numai Comisia Europeană. În plus, comisia răspunde şi de aplicarea legislaţiei europene, ceea ce reprezintă o încălcare a principiului separaţiei puterii legislative de cea executivă. Acest lucru se va schimba însă odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei Europei.

Politica ocupaţională

Datorită creşterii şomajului în Europa tratatele conţin pentru prima dată elemente de politică ocupaţională. Chiar dacă această politică rămâne o sarcină a statelor membre, s-a stabilit totuşi o mai bună coordonare a măsurilor individuale luate de acestea.

Spaţiu de libertate, securitate şi justiţie

Prin Tratatul de la Amsterdam a fost instituit aşanumitul “Spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”. În acest context au fost extinse drepturile Oficiului European de Poliţie (EUROPOL) şi a fost integrat în actele comunitare Tratatul de la Schengen. Marea Britanie şi Irlanda şi-au rezervat totuşi dreptul de a nu adera la Acest tratat.

Statele membre au convenit şi asupra unei colaborări mai strânse în domeniul vizelor, azilului şi imigrării.

Politica externă şi de securitate comună (PESC)

În acest context a fost înfiinţat postul de Înalt reprezentant al Politicii Externe şi de Securitate Comune, care are rolul de a reprezenta UE în afacerile externe.

Hotărârile din Consiliul de Miniştri se iau însă în continuare cu unanimitate de voturi, fiecare ţară având deci un drept de veto. Majoritatea voturilor este necesară doar pentru aplicarea hotărârilor luate de consiliul cu unanimitate de voturi.

Reforma instituţiilor Uniunii Europene.

Pentru ca UE să-şi păstreze capacitatea de acţiune şi după extindere s-a stabilit ca ţările mai mari să renunţe la cel de-al doilea comisar. De asemenea, în Tratatul de la Amsterdam s-a stabilit ca numărul maxim al deputaţilor din Parlamentul European să fie de 700 şi după extinderea UE.

   2000       Tratatul de la Nisa

Tratatul de la Nisa este un Tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele de instituire a Comunităţilor Europene precum şi anumite acte conexe.

A fost semnat de şefii de stat şi de guvern ai statelor membre UE la 11 decembrie 2000, în cadrul Consiliului European de la Nisa (Franţa) şi a intrat în vigoare după încheierea procesului de ratificare.

Cele mai importante modificări:

Deciziile se iau prin întrunirea majorităţii calificate (se renunţă la unanimitate)

Se introduce majoritatea dublă, care cere, pe lângă majoritatea calificată, majoritatea statelor membre (pe principiul că fiecare stat ar avea un vot). Această formulă trebuia să intre în vigoare la 1 ianuarie 2005, însă data a fost modificată prin Tratatul de aderare 2003 pentru 1 noiembrie 2004.

Compoziţia şi funcţionarea organelor europene a fost modificată foarte puţin din anii 1950, deşi numărul de state membre a crescut de la 6 la început până la 15 şi Uniunea Europeană are astăzi mai multe atribuţii decât la începuturile integrării europene.

O extindere a Uniunii Europene cu până la 12 state fără adaptarea instituţiilor acesteia ar fi trimis Uniunea în colaps.

Într-o uniune de 27, cu regulile de până atunci, Comisia Europeană ar fi avut 33 de membri, numărul membrilor Parlamentului European ar fi depăşit cifra de 800, iar procesul de luare a deciziilor ar fi fost astfel puternic încetinit.

După încheierea procesului de ratificare pentru noua constituţie europeană, aceasta din urmă va înlocui Tratatul de la Nissa. Procesul de ratificare a fost însă blocat din cauza rezultatelor negative ale referendumurilor din Franţa şi Olanda .

    2007       Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de "Tratatul de Reformă", este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituţional european. Numele oficial, complet, este "Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene".

Textul tratatului s-a finalizat în urma unui summit neoficial la Lisabona la 19 octombrie 2007, iar la 13 decembrie 2007 tratatul a fost semnat de către reprezentanţii celor 27 de state membre ale UE. Potrivit articolului 6, intrarea în vigoare a Tratatului era iniţial programată pentru 1 ianuarie 2009, în cazul în care toate instrumentele de ratificare vor fi fost depuse anterior acestei date sau, în caz contrar, în prima zi a lunii următoare celei în care a fost depus ultimul instrument de ratificare. Cum Republica Cehă a ratificat tratatul abia la 3 noiembrie 2009, ultima dintre cele 27 de țări membre care a îndeplinit această procedură, el a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Cele mai importante prevederi ale tratatului:

Uniunea Europeană va avea personalitate juridică (până acum doar Comunitatea Europeană avea)

Funcţia de preşedinte al Consiliului European va fi transformată într-una permanentă de „Preşedinte al Uniunii”, cu un mandat de 2 ani şi jumătate. Drept primul preşedinte a fost ales belgianul Herman Van Rompuy

Va fi înfiinţată funcţia de ministru de externe al Uniunii, cu numele oficial de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica comună externă şi de securitate; drept prima ministru a UE a fost aleasă Catherine Ashton, Marea Britanie

Numărul de comisari va fi redus cu o treime

Se va modifica modalitatea de vot în cadrul Consiliului. Regulile stabilite în Tratatul de la Nisa rămân însă în vigoare până în 2014.

└  back to eu panorama